Scoala Gimnaziala Nr. 1 Gura Humorului

BLOG

LEGENDA HUMORULUI

Posted by Fedorovici Mihai - profesor on March 6, 2011 at 1:43 AM

- Legenda localităţii Gura Humorului -

prezentată de prof. Senorica Sinocicu

Demult, demult, în depărtate vremuri, pe când încă nu erau toate cele rânduite cum se cuvine, în partea de răsărit a Obcinei Mari, pe valea unui pârâu tumultuos trăiau oameni ai locurilor. Din vechime a rămas în obiceiul oamenilor acestor locuri să trăiască în pace, să nu-şi schimbe locul unde s-au născut pentru nimic în lume, să-şi sporească turmele, să-şi crească pruncii în frică de Dumnezeu, gândindu-se întotdeauna cu smerenie la moşii şi strămoşii lor.

Vremea lui Dragoş-Vodă trecuse în cântece. Tătarii începuseră a trăi ca în casa lor, pe pământurile noastre, bătând drumurile cum le venea la socoteală. Aşa s-a întâmplat să ajungă până aici, la noi.

De la un timp, pe această vale se bătătorea un drum care ducea printre obcini din Nordul Europei spre târgurile cele vestite ale mării dinspre Bizanţ. Numai că drumul cădea deseori pe seama tătarilor, doritori de pradă şi de câştig întemeiat pe vărsare de sânge.

Pe plaiurile noastre, în acele vremuri, trăia un voinic cu trupul de pământ, sufletul din Duhul Sfânt, frumuseţea din soare, ochii din stele, mintea din cer, graiul de la îngeri, inima din mijlocul pădurii şi gândul din fulger.

Pe spinarea largă şi neîmpădurită a Obcinei Mari, la Toaca, sătenii clădiseră o clopotniţă, unde bărbaţii făceau de pază, cu rândul, ştiind ce semn trebuie să facă la vreme de primejdie. Acum venise, nu se ştie a câta oară, ziua când era la rând de pază voinicul Bogdan.

Era într-o duminică a anului 1241 şi tocmai se nimerise să cadă sorocul nunţii sale. Toţi au hotărât ca Bogdan să fie înlocuit cu altcineva.

- Doar n-a fi nimica, se sfătuiau ei. De atâta timp n-au mai venit duşmanii. N-or veni chiar azi, duminică!

Soarele încă nu coborâse din carul lui în acea seară frumoasă de primăvară. Sătenii se găseau pe la casele lor, gata să-şi apere liniştea. În sat, nunta s-a pornit cu mare alai. În mijlocul satului vătăjelul cel mare a bătut cu toiagul înflorat în pământ, zicând:

Cinstiţilor nuntaşi,

Cu toţii fi-veţi rugaţi

Un cuvânt de iertăciune

Acum să ascultaţi!

Că acestor fii le-a venit vremea

Să se despartă de mamă şi de tată

Şi să meargă la a lor casă….

N-au mai apucat tinerii să rostească iertăciunea. Clopotele începură să bată şi toaca să sune de pe deal, a primejdie. Mult după aceea nu s-a mai auzit nimic, iar lumea tăcea cu suflarea tăiată. Parcă nu bătea nici o adiere de vânt. Şi totuşi codrul începu încet, încet, a vui. Toţi s-au cutremurat de ceea ce bănuiseră:

- Tătarii! Vin tătarii, oameni buni! răcni Bogdan.

Plin de furie şi spaimă, Bogdan alergă la tatăl său:

- Tată, ia cu mata copiii, femeile şi bătrânii şi mergeţi degrabă către Rarău.

- Vin şi eu cu tine, Bogdane! o auzi de alături, pe tânara soţie.

-Nu! Du-te şi tu, Marie, cu ei!

Apoi adăugă hotărât:

- Voinicii să vină cu mine, fiecare cu ce poate! Vom apăra noi avutul satului, cât e!

Abia au apucat oamenii să plece în graba cea mai mare, luând mai nimica asupra lor. Nici n-au apucat vătăjeii nunţii să-şi schimbe ciomegele înflorate pe coase şi topoare, c-au şi năpustit tătarii în sat cu mare chiot, pe caii lor mărunţi şi păroşi, ţinând în mână făclii aprinse.

Ceata lui Bogdan s-a dat în lături, despărţindu-se în două ca să le cadă păgânilor în spate şi să îi mâie apoi către apele umflate, pe unde nu se mai putea trece. Tătarii au fost surprinşi din ambele părţi, fiind răsturnaţi de pe cai în apa învolburată, umflată de ploile mari ce se abătură în acea primăvară.Ţipau tătarii cât le ţineau gura:

-Homor...! Homor...! Homor...! Omor! Omor! Omor! Homor...!

Dar degeaba! N-aveau nici o scăpare! Lupta s-a încins ca într-o mânie cumplită. De prin ogrăzi au năvălit dulăii ciobăneşti, atraşi de larma mare.

I-a pisat Bogdan cu ai săi pe tătari, cum s-a cuvenit. Mulţi au murit înghiţiţi de apa repede şi spumegoasă, alţii s-au dat prinşi, puţini au scăpat, încercând să prindă caii înnebuniţi de spaimă.

De atunci le-a rămas acestor locuri numele de Homor.

Nu-i de mirare că de atunci (1241) şi până acum locul (gura) unde se varsă pârâul Humor (Homor) în Moldova, poartă numele de Gura Humorului!

(Tătarii au numit aceasta apă HOMOR, ceea ce în limba turanică vorbită de ei, înseamnă REPEDE. Evoluţia în timp a denumirii a dus la transformarea Homor-ului în Humor).

Oraşul Gura Humorului îşi trage numele de la aşezarea sa la gura de vărsare a pârâului Humor în râul Moldova. În ceea ce priveşte denumirea pârâului Humor, una dintre legendele locale vorbeşte despre trecerea tătarilor pe aceste meleaguri la o dată nedeterminată (posibil în anul 1241), când ploile abundente umflaseră apele pârâului făcând imposibilă trecerea acestora. Tătarii au numit aceasta apă HOMOR, ceea ce în limba turanică vorbită de ei, înseamnă REPEDE. Evoluţia în timp a denumirii a dus la transformarea Homor-ului în Humor. Dar chiar şi astăzi, unele persoane vârstnice pronunţa Homor în loc de Humor.

Bibliografie:

NICOLAE C. POPESCU GURA HUMORULUI- TREPTE DE ISTORIE -1490 - 1918 Editura Porto-Franco 1990

VERA ROMANIUC, GURA HUMORULUI

 

 

 

Categories: None

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

You must be a member to comment on this page. Sign In or Register

0 Comments